Era deja intuneric cand am coborat din trenul intarziat si ne intrebam cum sa facem sa ajungem la ora aia. Am nimerit un taxi in care ne-am indesat si sincer, nu stiu cand am ajuns, nici nu mi-am dat seama. Dupa un drum atat de lung, distantza asta era deja foarte mica, atat de mica incat nici n-am apucat sa ma dezmeticesc ca deja am coborat.

Inca eram ametzitzi, ne uitam in stanga si in dreapta, ne orientam incotro s-o pornim, cum s-o pornim si am zarit lumina. Am dat peste catziva cunoscutzi la care ne-am abandonat bagajele inutile ai am pornit…spre mica aventura, spre drumurile prafuite care incet incet prindeau viatza, spre nisipurile miscatoare, spre marea pana atunci intunecata.

Totul viu, totul in miscare, luminat si agitatie, oameni, galagie…si asa a inceput.

Cum a continuat? Tot asa, tot confuz, tot agitate, cand soare arzator, cand nori reci, dar nimic care sa opreasca petrecaretzii, tot noptzi toride, cu tot cu stropii de ploaie, stropi reci care se topeau instant pe corpurile infierbantate.

Haos, galagie…calm, liniste…totul si nimic, asta am vrut, asta am primit. Sentimente profunde urmate de o moliciune neasteptata, pasiune si nepasare, energie Duracell urmata de imposibilitatea de a sta in picioare.