30.12.2007 23:29
EU, MIE, IMI...egoism. Ma uit la mine si asta vad „mie imi place” , „eu vreau”, „imi faci pe plac?”. Asta sunt, o egoista. Cineva m-a indemnat candva sa fiu egoista, si i-am promis ca voi fi, insa nu mi-am dat seama pana acum ca am si facut-o. Mereu mi s-a parut ca ofer prea mult fara sa astept nimic in schimb, dar a fost asha? Incep sa cred ca nu, incep sa cred ca de fapt am cerut mereu mai mult decat am oferit, mereu am vrut mai mult, mai mult chiar decat puteam duce, si daca nu mi s-a oferit am inceput sa ma comport ca un copil alintat in fatza unuei vitrine cu chestii inutile, dar pe care bat din picioare ca le vreau. Poate am cerut si lucruri mai putin inutile, dar nu gandindu-ma si la cei de langa mine, nu sperand ca ii va ajuta si pe altzii, nu crezand ca le-ar placea lor acele lucruri, ci doar gandindu-ma la mine, doar pt mine, eu vreau si asha trebuie sa fie. Sfatul acela l-am urmat inconstient, dar oare am facut bine? Uneori valul m-am purtat atata de departe de tzarm, incat ceea ce vroiam eu nici macar pe mine nu ma incanta. Si totushi, convinsa ca vreau acel ceva, am aplicat iar metodat „copil razgaiat” pana am obtzinut. Si ce-am facut cand am primit jucaria? Am dat cu ea de pamant, pentru ca nu-mi mai placea, nu mai prezenta interesat, sau pentru ca „mama, mi-a facut buba”. Si de ce s-a intamplat asta? Pentru ca nu-mi trebuia acea jucarie inutila, care de fapt nici macar nu era o jucarie, era un obiect la care nu ar fi trebuit sa ajung. Dar copilul incapatzant a primit ce ishi dorea, si cand a realizat ca nu era pentru el, era prea tarziu sau cel putin destul de tarziu pentru a mai putea da inapoi cu ushurintza. Asta ar trebui oare sa ma invetze sa scap de egoism? Eh nah, egoistul tot egoist ramane. Dar macar poate m-a invatzta sa nu mai aspir la ceva ce nu cunosc, la acele jucarii „interzise copiilor sub 3 ani”.
EU, MIE, IMI...egoism. Ma uit la mine si asta vad „mie imi place” , „eu vreau”, „imi faci pe plac?”. Asta sunt, o egoista. Cineva m-a indemnat candva sa fiu egoista, si i-am promis ca voi fi, insa nu mi-am dat seama pana acum ca am si facut-o. Mereu mi s-a parut ca ofer prea mult fara sa astept nimic in schimb, dar a fost asha? Incep sa cred ca nu, incep sa cred ca de fapt am cerut mereu mai mult decat am oferit, mereu am vrut mai mult, mai mult chiar decat puteam duce, si daca nu mi s-a oferit am inceput sa ma comport ca un copil alintat in fatza unuei vitrine cu chestii inutile, dar pe care bat din picioare ca le vreau. Poate am cerut si lucruri mai putin inutile, dar nu gandindu-ma si la cei de langa mine, nu sperand ca ii va ajuta si pe altzii, nu crezand ca le-ar placea lor acele lucruri, ci doar gandindu-ma la mine, doar pt mine, eu vreau si asha trebuie sa fie. Sfatul acela l-am urmat inconstient, dar oare am facut bine? Uneori valul m-am purtat atata de departe de tzarm, incat ceea ce vroiam eu nici macar pe mine nu ma incanta. Si totushi, convinsa ca vreau acel ceva, am aplicat iar metodat „copil razgaiat” pana am obtzinut. Si ce-am facut cand am primit jucaria? Am dat cu ea de pamant, pentru ca nu-mi mai placea, nu mai prezenta interesat, sau pentru ca „mama, mi-a facut buba”. Si de ce s-a intamplat asta? Pentru ca nu-mi trebuia acea jucarie inutila, care de fapt nici macar nu era o jucarie, era un obiect la care nu ar fi trebuit sa ajung. Dar copilul incapatzant a primit ce ishi dorea, si cand a realizat ca nu era pentru el, era prea tarziu sau cel putin destul de tarziu pentru a mai putea da inapoi cu ushurintza. Asta ar trebui oare sa ma invetze sa scap de egoism? Eh nah, egoistul tot egoist ramane. Dar macar poate m-a invatzta sa nu mai aspir la ceva ce nu cunosc, la acele jucarii „interzise copiilor sub 3 ani”.
No comments:
Post a Comment