Imaginea realitatzii
Ies de la munk dupa o zi obisnuita, injurand nelipsita persoana care-mi sta in spate sa vada dak am sau nu treaba, k sa-mi gaseasca ea ceva de facut. Ma indrept spre metrou impreuna cu puhoiul de lume care se indreapta incet spre casele plictisite si reci si si nu vad decat fetze triste, oameni morocanoshi si neatentzi.
Ma opresc in orash sa mananc ceva si dupa ma opresc intr-un bar cu niste prieteni. Nu vreau sa fiu k totzi tristii si sa ma refugiez in confortul caminului meu pana adorm, la fel de plictisita in fiecare zi. Mai o gluma, mai o caterinca, timpul trece si noi ne imputzinam.
Langa masa noastra un batranel cu ochelari vechi si barba alba ishi savura linistit sticla de vin roshu, dupa ce pierduse si el ceva vreme cu un prieten la fel de in varsta. Face un gest discret si in urmatoarele 5 minute pe masa noastra apar 3 beri, din partea vecinului asha k ne simtzim datori sa intram in vorba cu el. Si peste ce dam? Mihaita Dragomirescu, un batranel un intzelept, un fost regizor care acum locuieste intr-o camarutza fara televizor (ironic…un regizor fara televizor), la demisolul unei cladiri din apropiere si pierde vremea pe la Universitate, la anticariatele de strada.Un om cu multe povesti de spus, cu multe idei de impartashit, cu vorbe bune si mai putzin bune, un singuratic care ne impartasheste din experientzele si cunostintzele lui. Ne povesteste despre artisti, despre cei pe care i-a cunoscut personal si cei pe care doar ii admira sau ii critica, despre istoria noastra (din care park este si el desprins), despre politica, despre viatza si cum si-a pierdut familia in '89, si despre toate subiectele care ii vin in minte.Deshi singur, un om destul de vesel si deschis care ne-a deschis si noua mintea si ochii, care ne-a deprimat si ne-a inveselit in acelashi timp.
Vorbind cu el am inceput sa constientizez k il inteleg si sa ma bucur de asta, inseamna k ceva am si eu in cap. Si am ajuns sa-mi admir un prieten drag pentru cum gandeste, sa-l respect pentru fatza asta pe care nu o vazusem pana acum, Imi dau seama k multzi avem ganduri mari, dar prea rar le exprimam si cei din jur nu au nici cea mai vaga idée de ce suntem in stare.
Ne-a prins bine o astfel de experientza, am ieshit din bar repetand “Frate omul e deshtept!”.
3 comments:
Am amintirea unui arhitect de geniu...ajuns in scaunul cu rotile si transformat in cersetor. Amintirea unei povesti triste rostite de insusi personajul principal... intr-o noapte in care as fi vrut sa ma distrez dar nu am mai facut-o...
Imi cumparatm tigari in drum spre unul dintre subsolurile devenite celebre din centru si l-am intalnit...i-am ascultat povestea toata noptea si am baut ceva impreuna...
Spre dimineata i-am lasat jumatate din banii care ii aveam in buzunar. I-am zis ca nu sunt din mila ci din compasiune.
Nu simt mila...dar compasiunea o inteleg. Nu era vina lui...dak ar fi fost vina lui nu i-as fi lasat nimic...
Cum ne impresioneaza astfel de povesti si ce lectzii de viatza primim. Si povestile astea ne fac mai umani. Sincer, ineinte de intamplarea asta injuram de mama focului cadn ma oprea un cershetor din drum. Acum...vad altfel, ma gandesc de 2 ori si nu pot sa nu ma intreb "oare el ce poveste are?"
nu te supara dar mila si compasiunea reprezinta unul si acelasi lucru...
Post a Comment